S-a trezit dimineata Andy cu gandul ca vrea sa scoata afara bicicleta rosie.
Cea cu pedale de baieti mari.
A mai avut cateva incercari nereusite.
Prima, eu entuziasmata, ii tot dadeam directive, sa se uite in fata, sa tina de ghidon si sa pedaleze, s-a terminat cu un mare esec.
Asa tare s-a suparat ca nu a mai pus mana pe bicicleta rosie vreo luna.
Urmatoarele 2, eu stateam cocosata tinand bicicleta in timp ce el incerca timid sa pedaleze. Ma durea tot.
Eram transpirata, suparata, nervoasa ca una ca alta. In principiu ca nu utiliza tehnica pe care i-o tot “sopteam” cu multi decibeli peste!
Astazi nu m-am gandit la nimic. Doar i-am spus sa isi ia avant, si cand se simte pregatit sa pedaleze. Fara nimic altceva.
Nu am pus mana pe el o secunda.
Nu am avut nici o asteptare.
Eu de fapt citeam pe banca. 
Si…cand ma uit mai bine el mergea pe bicicleta.
Wow! Cat de tare e asta?
Asa tare ne-am entuziasmat amandoi!
El imi spunea, mama am reusit!
Imi doream atat de tare! Am reusit!
Hai sa il sunam pe tata sa iasa afara sa ma vada!
Cum ar fi sa lasam lucrurile sa curga si cand suntem pregatiti sa pedalam?
Cum ar fi sa ne traim viata in bucurie?
Nu cumva cele mai mari realizari vin asa? Cu mult entuziasm, iar noi ne lasam dusi de val si pedalam.
Va doresc o viata libera la pedalat!
Felicitări! Reușită pentru amândoi.
Să ne lăsăm conduşi de intuiție, de sine este o mare reușită!
Am întâlnit şi adulți care mai pot învăța să pedaleze. Am speranță!
Îmbrățisări.
Multumesc, Alexandra!
Sa invatam sa pedelam, oricand!
Venit comentariul de la tine, o mare biciclista, ma onoreaza!
Te imbratisez cu mare drag!