Punctul -inceputul Creatiei

Am visat aseara ceva extraordinar.

 

Am visat ca m-am intors la punctul de inceput.
La inceputul inceputului in care nu era nimic. A fost atat de intens in emotii si aha-uri , insa nimic din ce mi-a ramas in inima nu pot pune in cuvinte.

Voi incerca sa vad ce iese! 🤓

Aseara inainte sa adorm am citit din Filocalia IX despre renuntare si cred ca am ramas cu asta in gand. De ceva timp citesc si Dharma, tot din dorinta de a cunoaste.
Frumoasa combinatie, Filocalia si Dharma.

Cand m-am trezit vorbeam cu Liviu despre punct si asa mi-am auzit cuvintele.

Cum poti renunta la tot?
Nu poti renunta la tot!
Nu poti renunta la respiratie (foamea de aer ii spune Lama Lena).
Nu poti renunta la corp, minte, ego, culoarea pielii si de multe ori nici la convingeri ca Lumea trebuie sa fie asa si nu altfel.
Nu poti renunta la ce stii ca stii, de exemplu ca exista gravitatie si ca faci pasi cu usurinta in jos.
Nici prin minte nu iti trece sa poti cadea in soare (in sus) la urmatorul pas.

La nivelul cel mai profund cu mintea mea omeneasca, renuntarea, iesirea din samsara, este punctul.
Acolo unde nu exista timp, spatiu, materie (cu toate ca punctul este tot materie iar constiinta observanta este tot materie).

Probabil, ca renuntarea reala este cu o secunda imaginara (ca nu exista timp, am stabilit 😉) inainte de punct.
Deci cumva am calatorit unde Dumnezeu a creat primul punct.

 

“Porni luceafărul. Creşteau
În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger ne’ntrerupt
Rătăcitor prin ele.

Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentâi,
Cum izvorau lumine;

Cum izvorând îl înconjor
Ca nişte mări, de-a-notul…
El zboară, gând purtat de dor,
Pân’ piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.

Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.”
Luceafarul- Mihai Eminescu.

 

 

Am reflectat la versurile lui Eminescu si mi-am dat seama ca eu nu am fost catre ceva din exterior ci ca o ceapa m-am dezbracat pana am ajuns inauntru, la punct.

Si daca nu exista nimic nimic, nu exista inafara sau inauntru.
Este acelasi lucru!
Nu exista spatiu, directie deci acolo sau aici este acelasi lucru.
Imagineaza-ti ca esti in cel mai negru intuneric posibil, intr-un loc pe care nu il cunosti, in care nu exista gravitatie si “mergi”, te deplasezi.
In orice directie te simti la fel.

Acum nu doar cred ca in mine se afla “Totul”, chiar simt!

Cumva am avut sansa sa simt punctul, inceputul Universului.
Totul si Nimic.
Ahhhh si ce bine se simte nimicul! ♥